TOXIC THOUGHTS

Fata din fum. In spate, un perete pictat cu spray-uri colorate, pe care danseaza umbrele crengilor. Multa liniste, prea multa liniste pentru o seara de vara. E aproape sinistru sa ti-o imaginezi plutind in aer, dintr-un capat in altul al zidului. Dar este o binecunoscuta a zonei. Batranii spun povesti despre ea, copiii stau treji nopti la rand s-o pandeasca. Insa in fapt, nimeni n-a vazut-o vreodata. Stai si te intrebi totusi de unde se stie ca exista… inseamna ca cineva a vazut-o, totusi. Un monstru din Loch Ness in varianta moderna, paznic al zidului pictat, legenda a orasului, motiv de conversatie anosta in barul de pe colt, la spartul serii, cand betivii sunt guralivi. I-au pus si un nume, Elize. Sa fie oare Elize doar o fantasmagorie a unei minti bolnave?

Zotta o crede. O viseaza. O imagineaza in fel si chip. “Trebuie sa aiba parul negru si ochi migdalati.”, isi spune in fiecare seara inainte de culcare. “Da, si e frumoasa, neinchipuit de frumoasa.”, isi repeta apoi in gand, de cateva ori. “Nu, nu o cheama Elize. Elize e un nume comun. Ea e… fata din fum, si atat. Fata din fum nu poate sa aiba un nume.”

“E nebun!”, zic oamenii, trecand in graba pe langa el, vazandu-l cum venereaza zidul pictat. “Fata din fum, auzi! “, mai repeta apoi cu glas tare si raspicat, perturbandu-i visarea. O asteapta in fiecare seara, langa zid. Numara clipele, secundele, insa stie ca nu va aparea. Fata din fum exista si nu se arata nimanui. Nimeni nu e demn de-a o privi. “Pacatul meu cel mai mare este ca iubesc o pseudo-utopie… ce-o mai fi si aia!”, isi spune cateodata dimineata, dupa o noapte de asteptare crunta si istovitoare, langa zid.

Obosit si deznadajduit, a incetat s-o mai caute. Nici in vis n-o mai chema. A uitat-o ca si cum n-ar fi existat niciodata in gandurile lui. S-a abandonat ideii ca fata din fum a fost doar o inventie a unei minti bolnave. Cu toate acestea, era greu sa treaca nepasator pe langa zidul pictat, sa nu intoarca privirea plina de speranta, sa nu o incanteze in pelerinajele sale prin orasul tacut. Treceau zile, saptamani… au trecut ani. Oamenii inca mai vorbeau pe la colturi, Zotta era nepasator si rece. O singura fraza, insa, i-a schimbat cursul vietii, care incepuse sa devina una linistita. “Cersetorul de pe Aleea cu Castani a vazut-o pe fata de fum aseara, ridicandu-se din pamant, plutind in fata zidului, frumoasa si singura, singura si neinteleasa, neinteleasa si fericita.”

Universul lui Zotta s-a destramat. Nici acum, la batranete, nu si-a iertat necugetarea. Fata din fum exista, insa el n-a crezut-o. De aceea n-o va vedea niciodata. Insa ea mereu va pluti in fata zidului, frumoasa si singura, singura si neinteleasa, neinteleasa si fericita. Timpul nu l-a iertat pe batranul Zotta, insa fata din fum il iarta in fiecare seara.

Radiez de fericire. Am gasit un apartament si saptamana viitoare ma mut. Asa ca, pe rand, doresc sa le urez multa muie urmatoarelor persoane:

• manelistului de deasupra, care mi-a mancat sufletul si mi-a scos par alb;
• administratorei, o baba comunista si imputita, care deasemenea mi-a mancat sufletul;
• tuturor suporterilor Steaua, care de fiecare data, in drum spre Ghencea, treceau urland ca niste animale in chinuri pe sub geamul meu;
• tuturor cretinilor de pe etaj cu mine, care infunda ghena o data la 2 zile;
• babei de dedesubt care m-a reclamat ca s-a auzit muzica tare nopti la rand de la mine, cand eu de fapt am un laptop cu niste amarate de boxe incorporate pe care daca le dai la maxim si te duci la bucatarie (care e perete in perete cu camera mea), nu le auzi;
• si nu in ultimul rand, o portie speciala de muie cu cacat lu’ ala care ma tot suna cu numar ascuns de vreo saptamana, si nu vorbeste.

Am uitat pe cineva? Nu cred. Cam atat, copilasi. O vreme n-o sa am net, pana ma mut si toate alea. Sa nu plangeti, am sa revin in forta, cu detalii proaspete, picante si provocatoare de ras de la aventura cu mutatul. E imposibil sa nu existe aventuri. O noptiera scapata pe scari, un dulap cazut peste degete, ceva… Sa (nu) fiti cuminti, v-am pupat.

Cu genunchii la gura, cu pumnii stransi,
Dorm pruncii in pantecul mumelor,
Gingase semne de intrebare.

Cu trupul drept, cu fata in sus,
Dorm mortii in adancul pamantului,
Rigide semne de exclamare.

Ce-or fi aflat? Ce categorici sunt!

Sapte versuri… Atat. Si totsusi atat de pline de seva… M-a rascolit enorm poezia aceasta.

Vand tristete si vise neimplinite in peisaje idilice…
Cumperi?
Mai vand si tone de ganduri si blesteme si injuraturi…
Cumperi?
Vand ceasul vechi de pe noptiera si timpul din el…
Cumperi?
Mai vand si firicelele rosii de pe albul ochilor si cearcanele adanci…
Cumperi?
Vand spatiile libere din albumele cu fotografii alb-negru…
Cumperi?
Mai vand si noptile albe, presarate cu ploi…
Cumperi?
Vand noua lacrimi, intr-un borcan…
Cumperi?
Mai vand si razboiul ce-l port cu mine…
Cumperi?
Vand o pereche veche de pantofi si toate pietrele ce le-a calcat…
Cumperi?
Mai vand si 538 de km…
Cumperi?
Vand toate zilele de joi ce le-am trait…
Cumperi?
Mai vand si “de ce”-urile ce ma bantuie…
Cumperi?

… e la tara, acolo era sa mor. De urat si de-ntristare, beat de soare si parlit ingrozitor.

Asa zice domnul Mircea Baniciu, si mare dreptate mai are. Mearga pictorii la tara ca sa moara de caldura si de praf!

Ieri dimineata m-am trezit cu dor de duca si-un elan grozav. Mi-am facut ness (ca sa nu existe riscul sa dau cafeaua in foc si sa ma apuce dracii). Mi-am baut licoarea magica, am fumat un numar indefinibil de tigari si mi-am facut bagajul. Aparat foto, checked. Baterii, checked. Castile de la telefon, checked. Tigari, checked. Ar mai fi ceva? Well, aparat, baterii … ahhh, da, hainele…

Ies din casa, ajung in fata blocului, nu-mi puteam aminti daca am incuiat sau nu usa. Ma intorc, verific usa, care evident era incuiata, si-n cele din urma plec. Traseul bine cunoscut: autobuz pana la Eroilor, de acolo metrou pana la Unirii, la Unirii schimb, merg pana la Iancului, de la Iancului minunatul tramvai 55 pana in minunatul cartier Pantelimon. Piesajul bine-cunoscut: tigani, manele, gunoaie si din loc in loc cate un betiv care se balanganea, sprijinindu-se de un gard. Imi aprind tacticoasa o tigara, asteptand microbuzul Iadului sa ma duca la Brazii de Ialomita. Soarele ma batea fix in crestetul capului, Cola se incalzise deja, ajungand aproape de punctul de fierbere, o mare de oameni in statie. Ajunge microbuzul. Imbulzeala la intrare, lumea se imbulzea sa prinda un loc sa stea jos. Eu, la fel de tacticoasa, calc o baba pe picior, urc in microbuz si ma asez (strategic) langa geam. Constat cu stupoare ca pretul biletului a crescut de la 6 la 7 lei. Ii fac scandal soferului si-i spun ca eu vreau sa-mi dea biletul. Ma injura-n gand si-mi da bilet. Din spate 2 mosi cu gura mare au inceput sa faca scandal ca vor si ei bilet, ca doar “domnisoara nu este privilegizata“. Domnisoara privilegizata incepe sa rada pe sub mustati, uitandu-se pe geam. Ce a urmat este destul de evident. Toata lumea a vrut bilete. S-a dus dracu’ ciubucu’ soferului. Dupa ce primeste toata lumea bilete si mniezaii de rigoare, pornim in aventura. In microbuz un praf si-o caldura de nedescris. Geamul nu l-am putut deschide, ca pe baba de din spate o tragea “corentu’”. Mi-am pus castile, in ideea ca poate voi reusi sa adorm. Da’ de unde atata fericire?! Pe la marginea Bucurestiului s-a urcat un numar dublu de oameni decat capacitatea normala a microbuzului (tin sa precizez ca si pana atunci era full, deci e usor de imaginat cum era acum). Am mers practic lipita de geam, cu soarele fix in ochi, timp de o ora si jumatate. Am blestemat si-am injurat si m-am jurat ca a dracu’ sa fie ala care mai se mai urca in micorbuzu’ asta. Evident, dupa ce m-am acomodat, oarecum, cu Iadul in care eram, mi-am amintit ca in fiecare an injur si jur ca e ultima data cand mai pun piciorul in masina aia. Ajung la Brazii. Ora 15 si ceva. Afara, la soare, 80 de grade. Eu, ametita de caldura si de praf, mi-au trebuit 2 minute sa-mi revin dupa ce am coborat. Si unde mi-am gasit sa stau in acele 2 minute? Cu capul in soare. Daca mai stateam 1 minut, acum ati fi mancat coliva. Am stat acolo aproximativ o zi, in care m-am copt si m-am rascopt, pe toate partile. Inutil sa mai precizez tantarii, mustele, praful si zecile de tone de ape care au curs pe mine.

In concluzie, din minunata calatorie la tara m-am ales cu o alergie la praf (am un nas cat un borcan) si cateva poze de pe urma carora m-am pricopsit cu un pui de insolatie si-o durere de cap sora cu moartea. In rest, a fost foarte frumos. (mniezai!)

Si pe final, melodia precizata mai sus.