TOXIC THOUGHTS

Astazi asculta vecinul de sus muzica. Nu manele… Minune. Si la un moment-dat a pus o piesa mai veche, Mafia o canta cred… Si piesa aia zice “Ia inchipuie-ti acum altceva… Vezi familia ta, la inmormantarea ta.” N-am dat mare importanta. Intru pe messenger… Gasesc in offline un link (no comment, just watch the video… stiam melodia si video, nu mi-a facut insa placere sa-mi REamintesc). Deschid TV-ul (e un sport pe care nu l-am mai practicat de mult). Pe programul X se impusca doi tipi, pe Y sta o tipa langa patul iubitului pe moarte, pe Z ii povesteste un bunic unui pusti despre mama lui care murise cu 4 ani in urma. Fara sa bag de seama, in intreaga camera se impanzise un tacit miros intepator de moarte. Asternuturile portocalii pareau gri in semi-intuneric, cafeaua era mult prea amara, florile verzi erau ofilite in vaza, parchetul scartaia, usa de la dulap semi-deschisa…  Umbre negricioase se jucau pe pereti, dansand un ritual necunoscut, invocand vantul ce-mi misca perdeaua haotic. Copacii din fata blocului isi lasau crengile sa atarne greoi, demascand un spectacol grotesc pe care nici razele lunii impanzite nu-l puteau opri. La blocul din fata, din loc in loc mai zareai cate o lumina aprinsa la un geam murdar si siluete pierdute care se perindau fara o tinta anume. Din cand in cand cate un nebun ahtiat de viteza tura motorul pe aleile intortocheate. Jocuri de umbre, de lumini, sunete fragmentate, ganduri intunecate si sentimente amestecate. Aproape haotic imi reveneau in minte imagini din trecut, dansandu-mi prin fata ochilor, parca sfidandu-ma. Inima imi batea puternic, ochii imi erau aproape iesiti din orbite, genunchii inmuiati, mainile grele. Visarea fu oprita brusc de taraitul ascutit al soneriei. Pe jumatate amortita, imi tarasc trupul inspre usa. O tanara aiurita ma privi cu ochii goi si deznadajduiti. “Catalin e acasa?”…”Catalin locuieste cu un etaj mai sus”, i-am raspuns cu vocea tremuranda. Nici nu stiu cine este Catalin, daca locuieste in acest bloc sau daca exista. Am inchis usa, am incuiat de doua ori si m-am oprit in tocul usii camerei mele. Nici nu stiam daca sa intru sau nu. Nu-mi era teama de ce-as putea gasi, ci imi era teama sa nu gasesc nimic. Sa fie totul in ordine, sa fie totul numai in mintea mea bolnava. Pasesc, si cu o miscare brusca, aprind lumina. Asternuturile erau portocalii, cafeaua era dulce, florile inflorite, parchetul nu scartaia, usa de la dulap era inchisa. Pe perete nu se vedea decat umbra mea, mergand in ritm cu mine, nici mai repede, nici mai incet. Perdeaua nu se misca, copacii erau la locul lor, cuminti si batrani ca intotdeauna. Luna isi revarsa razele pe masinile parcate intr-o ordine neinteleasa de mine in fata blocului. Toti demonii ce-mi intepau inima disparusera.

… abia atunci mi-a fost frica.